Planul Astral

Planul Astral

În ocultism se disting trei lumi:

1. Lumea fizică (cea în care trăim);

2. Lumea astrală (care corespunde purgatoriului);

3. Lumea spirituală sau, după termenul sanscrit, devakhanică (raiul creştin).

Mai există şi alte lumi dincolo sau dincoace de acestea, dar nu ne vom ocupa acum de ele pentru că se află, de fapt, deasupra înţelegerii omeneşti. Nu pot fi percepute decât în foarte mică măsură de marii iniţiaţi. Nu ne vom ocupa aci decât de evoluţia planetară în interiorul sistemului nostru solar.

Planul fizic ne cantonează în acest spaţiu strâmt al existenţei fizice care se scurge între viaţă şi moarte. Între două încarnări, ne mişcăm în planul astral şi în planul devakhanic. Dar, nucleul omului rămâne neclintit. Se reîncarnează, dar nu la nesfârşit. Căci ritmul încarnărilor are un început şi trebuie să se termine. Omul vine de undeva şi se duce undeva. Lumea astrală nu este un loc, ci o stare.

Ea se află în jurul nostru, ne scăldăm în ea veşnic pe acest pământ. Trăim în ea ca orbii din naştere care se orientează bâjbâind. Redaţi-le vederea printr-o operaţie: se vor afla tot în aceeaşi încăpere, dar vor vedea pentru prima oară formele şi culorile. Tot aşa se deschide şi lumea astrală prin clarviziune. Acesta este o altă stare de conştiinţă.

În opera ştiinţifică a lui Goethe se găseşte un pasaj remarcabil despre esenţa luminii considerată ca un limbaj al naturii: „Încercăm în zadar, spune el, să exprimăm esenţa unei fiinţe. Percepem efecte şi o istorie completă a acestora ar cuprinde poate esenţa fiinţei. Ne vom strădui în zadar, să descriem caracterul unui om, dar, dacă i-am aduna toate faptele la un loc, ne-ar apărea în faţa ochilor imaginea caracterului său.

Culorile sunt acţiuni ale luminii, acţiuni şi pasiuni. În acest sens, ele ne revelază natura luminii. Culorile şi lumina sunt fenomene care se află în strânsă legătură. Dar trebuie să ni le reprezentăm ca făcând parte integrantă din întreaga natură, care vrea să se manifeste pentru ochiul nostru prin lumină şi culori. Natura se manifestă într-un mod analog şi pentru un alt simţ.

Închideţi ochii: deschideţi şi ciuliţi urechea. De la adierea cea mai slabă până la cel mai asurzitor tumult, de la sunetul cel mai simplu până la armonia cea mai complicată, de la ţipătul cel mai violent şi mai pasional până la cel mai blând cuvânt al raţiunii, tot natura e cea care vorbeşte, revelându-şi prezenţa, forţa, viaţa şi raporturile ei, în aşa fel încât un orb care nu are acces la infinitul vizibil poate sesiza în ceea ce este audibil un infinit viu.

Natura vorbeşte astfel de sus în jos tuturor simţurilor, celor cunoscute, celor neînţelese sau necunoscute, întreţinându-se cu ea însăşi şi cu noi prin mii de fenome. Pentru observatorul atent ea nu este nici moartă, nici mută; durităţii pământului i-a adăugat un confident, un metal ale cărui mici fărâme ne permit să remarcăm ceea ce se întâmplă în întreaga lui masă“ (Teoria culorilor. Cuvânt înainte).

Să încercăm să descriem lumea astrală.

Trebuie să ne obişnuim cu o manieră diferită de a vedea lucrurile. Mai întâi totul este confuz şi haotic. Primul lucru de care îti dai seama este acela că tot ceea ce există ni se arată ca într-o oglindă, că totul este răsturnat. În lumina astrală cifra 365 trebuie citită invers: 563.

Dacă un eveniment se desfăşoară în faţa noastră, acesta se întâmplă în sensul invers faţă de direcţia sa de pe pământ. În lumea astrală cauza vine după efect, pe când în lumea noastră efectul vine după cauză. În lumea astrală scopul apare ca fiind cauză. Ceea ce dovedeşte că scopul şi cauza sunt lucruri identice, acţionând în sens invers, în funcţie de sfera de viaţă în care ne plasăm. Clarviziunea rezolvă deci experimental problema teologică pe care nici o metafizică n-a putut s-o rezolve prin gândire abstractă.

O altă explicaţie a acestei dedublări răsturnate a lucrurilor in plan astral constă în faptul că ea îl învaţă pe om să se cunoascâ pe sine însuşi. Sentimentele şi pasiunile se exprimă în acest plan prin forme vegetale, şi animale. Când omul începe să-şi perceapă pasiunile în plan astral, el le vede sub forme animale care ies din el şi le vede în sens invers ca şi cum ar năvăli peste el. Aceasta pentru că, în stare vizionară, el este deja exteriorizat: altfel nu s-ar putea vedea.

De aceea, numai acolo, în planul astral, omul învaţă cu adevărat să se cunoascâ pe sine, contemplând imaginile animalelor care se aruncâ asupra lui. Un sentiment de ură pe care l-a nutrit pentru o fiinţă exterioară apare ca un demon care se năpusteşte spre el. Această cunoaştere astrală de sine se produce în mod anormal la cei care suferă de boli psihice, aceştia văzându-se în continuu fugăriţi de animale şi fiinţe groteşti.

Ei nu bănuiesc că viziunile lor nu sunt decât reflexul emoţiilor şi al pasiunilor lor. Adevărata iniţiere nu produce nici un fel de tulburare psihică. Dar irumpţia prematură şi neaşteptată a lumii astrale în organismul uman poate duce la nebunie. Căci în starea de clarviziune, omul se desparte de corpul fizic. De aceea se pot ivi pericole pentru spiritul şi creierul celui care se ocupă de astfel de exerciţii, dacă este lipsit de echilibru. Orice iniţiere rosicruciană s-a bazat pe o disciplină care urmărea tocmai să-l facă pe om obiectiv cu sine însuşi, să-i formeze un Eu obiectiv. Omul trebuie să înceapă prin a se vedea obiectiv pe sine. Acestă obiectivizare a sinelui face posibilă ieşirea corpului astral, în afara corpului fizic.

Ce se întâmplă în clipa morţii? După moarte, corpul eteric, corpul astral şi Eul omului se despart de corpul fizic. În lumea fizică nu rămâne decât cadavrul. Imediat după aceea, corpul eteric şi corpul astral formează un tot, corpul eteric imprimând în corpul astral toată memoria vieţii cuprinse în el, după care se risipeşte lent în elementul său, corpul astral intrând singur în lumea astrală.

Corpul astral poartă atunci în el toate dorinţele pe care le naşte viaţa, dar fără mijloacele de a le satisface, neavând corp fizic. Ceea ce-l face să simtă o sete mistuitoare. De aici s-a născut în mitologia greacă, imaginea chinurilor lui Tantal. Are, de asemenea, impresia că intră în foc. De aici s-a născut imaginea Gheenei a Purgatoriului. Ideea de foc, de Purgatoriu, de care-şi bat joc materialiştii, exprimă cu adevărat starea subiectivă a omului după moarte. În schimb, setea de acţiune nesatisfăcută dă senzaţia de frig.Starea obiectivă se exprimă prin răceala pe care o exală sufletul, răceală născută dintr-o acţiune nerealizată pe pământ, resimţită de spirite în şedinţele de spiritism. Sufletul legat de corpul astral trebuie să se dezveţe de organele sale fizice şi să dobândească altele noi pentru a învăţa să trăiască în lumea astrală. În acest scop, sufletul începe să deruleze viaţa de-a-ndoaselea, începând cu sfârşitul şi mergând până la copilărie.

Doar atunci, revenit astfel la momentul naşterii, după ce şi-a retrăit viaţa trecând prin focul purificator, sufletul este pregătit pentru lumea spirituală: Devakhan. Acesta este sensul cuvintelor lui Christos care spune apostolilor săi: „Adevărat vă zic vouă, că, dacă nu veţi deveni asemenea acestor copii, nu veţi intra în Impărăţia Cerurilor“.

Când omul coboară să se încarneze pe pământ o face împins de dorinţă, dar nostalgia pământului nu se naşte în om fără un scop. Scopul este învăţarea. Învăţăm prin toate experienţele noastre şi ne îmbogăţim fondul de cunoştinţe. Dar, ca să poată învăţa pe pământ omul trebuie să fie îndemnat, atras de plăceri. Când, ajuns în lumea astrală, după moarte, sufletul retrăieşte existenţa în sens invers, el trebuie să respingă plăcerile, păstrând doar experienţa; trecerea lui în planul astral este deci o purificare prin care ajunge să se lepede de gustul satisfacţiilor fizice.

Aceasta este purificarea numită la hinduşi kamoloka, care se face prin focul consumator. Omul trebuie să înveţe să nu mai aibă corp. Moartea provoacă mai întâi senzaţia unui gol imens. În cazul morţii violente şi în sinucidere, aceste impresii de vid, de sete şi de arsură sunt şi mai îngrozitoare. Corpul astral, nepregătit să trăiască în afara corpului fizic se smulge din el în dureri, în timp ce în moartea naturală, corpul astral, pregătit, se desparte mai uşor.

În moartea violentă, care nu a fost provocată în mod voluntar, sfâşierea este totuşi mai puţin dureroasă decât în cazul sinuciderii. Se poate ajunge, încă din timpul vieţii, la un fel de moarte spirituală cauzată de separarea înainte de vreme a spiritului de corp, printr-o confuzie între planul astral şi cel fizic. Nietzsche este un exemplu în acest sens: În cartea sa Dincolo de Bine şi de Rău, Nietzsche a transportat fără să ştie astralul în planul fizic. A rezultat o tulburare şi o răsturnare a tuturor noţiunilor, a rezultat greşeala, nebunia şi moartea.

Viaţa crepusculară a unui mare număr de mediumuri este un fenomen analog. Mediumul se dezorientează oscilând între diversele lumi şi nu mai poate distinge adevărul de ceea ce este fals. Minciuna din planul fizic devine distrugere în planul astral. Minciuna este o crimă în plan astral. Acest fenomen se află la originea magiei negre. Porunca fizică: Nu ucide! se poate traduce când este vorba de lumea astrală prin: Nu minţi!

În plan fizic, minciuna nu este decât o vorbă, o invenţie, o iluzie. În planul astral, toate sentimentele, toate ideile sunt forme vizibile, forţe vii. Minciuna astrală provoacă o coliziune între forma falsă şi forma adevărată care ajung să se ucidă reciproc. Cel care practică magia albă vrea să dea altor suflete viaţa spirituală pe care o poartă în el însuşi. Dar adeptului magiei negre îi e sete să ucidă, să creeze vid în jurul lui, în lumea astrală, pentru că vidul astfel creat devine pentru el terenul în care îşi poate desfăşura pasiunile lui egoiste; forţa de care are nevoie pentru a împlini acestea şi-o dobândeşte însuşindu-şi forţa vitală a tot ceea ce are viaţă, adică ucigând.

Iată de ce prima sentinţă a tablei de calcul a magiei negre este: Viaţa trebuie înfrântă. Iată de ce, în anumite şcoli de magie neagră discipolii sunt învăţaţi oribila şi sălbatica practică de a lovi cu cuţitul animalele vii, cu indicaţia precisă a acelei părţi din corpul animalului care dă naştere la cutare sau cutare forţă necesară celui care sacrifică. Dintr-un punct de vedere exterior, se pot constata trăsături comune între magia neagră şi vivisecţie. Ştiinţa actuală, ca urmare a materialismului său, are nevoie de vivisecţie.

Curentul de opinie împotriva vivisecţiei se inspiră din raţiuni profund morale. Dar nu vom reuşi să abolim vivisecţia din domeniul ştiinţei decât atunci când vom înapoia medicinii clarviziunea. Numai pentru că şi-a pierdut clarviziunea, medicina apelează la vivisecţie. Când vom fi cucerit din nou lumea astrală care s-a retras din noi, clarviziunea va permite medicului să pătrundă prin spirit în interiorul organelor bolnave, iar vivisecţia va fi abandonată ca inutilă. Cunoaşterea vieţii astrale ne permite o concluzie capitală: lumea fizică este produsul lumii astrale.

Inspirat de la conferinţa din Paris al lui Steiner.

Să fiţi iubiţi.